În doar câteva zile, două instituții centrale ale statului român au confirmat că au fost lovite de atacuri cibernetice. Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) și Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (MIPE) au anunțat, aproape simultan, că sistemele lor informatice au fost compromise sau scoase din funcțiune. Pentru cineva care lucrează zi de zi în securitate cibernetică, tiparul e dureros de familiar: nu vorbim despre un atac sofisticat, imposibil de anticipat, ci despre vulnerabilități care ar fi trebuit găsite și închise cu mult timp înainte ca cineva din afară să le găsească primul.

Ce s-a întâmplat la ANCPI
În august 2026, sistemul e-Terra al ANCPI — coloana vertebrală a tranzacțiilor imobiliare din România — a fost atacat, iar consecințele s-au văzut imediat: tranzacții imobiliare blocate, estimate la aproximativ 500 de milioane de lei. Instituția a fost nevoită să prelungească programul de lucru (8:30–16:00, pe 12 și 13 august), să suplimenteze personalul și resursele tehnice în birourile de cadastru din toată țara și să deschidă linii telefonice dedicate pentru cetățenii afectați. Volumul de cereri procesate a explodat — 69.788 de cereri pe 12 august, față de 42.057 în anul precedent — semn al blocajului acumulat. Chiar și după ce e-Terra și-a reluat activitatea, alte platforme, precum Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni (RTI), au rămas indisponibile.
Cine a stat în spatele atacului? Un hacker cu pseudonimul Bytetobreach, despre care Răzvan Cernăianu — cunoscut pentru că a spart în trecut serverele NASA — a făcut un portret lipsit de orice glorificare: un tânăr de 24-25 de ani din India, probabil absolvent de securitate cibernetică, cu un istoric de aproximativ 60 de instituții atacate pe cinci continente, în special din sectoarele guvernamental, financiar și tech-telecom. Cernăianu este tranșant: nu e vorba de niciun fel de motivație politică sau ideologică, ci de un „oportunist care acționează pentru bani și faimă”.
Cu alte cuvinte: nu a fost nevoie de o operațiune de spionaj cibernetic sponsorizată de un stat ostil. A fost nevoie doar de cineva care să caute, metodic, o ușă lăsată descuiată — și a găsit-o.
MIPE, al doilea semnal de alarmă din aceeași săptămână
Aproape imediat după incidentul de la ANCPI, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a anunțat că aplicația „Achiziții Beneficiari Privați” — folosită pentru procedurile de achiziție ale beneficiarilor privați finanțați prin Politica de Coeziune a UE — a fost și ea ținta unui atac cibernetic și a rămas indisponibilă. MIPE a precizat că aplicația respectivă nu susține proiecte finanțate prin PNRR, limitând astfel impactul direct asupra fondurilor de redresare, și a transmis că a notificat autoritățile competente și colaborează cu instituții specializate pentru investigarea incidentului.
Pe hârtie, cele două cazuri sunt separate. În realitate, ele spun aceeași poveste: instituții care gestionează date esențiale pentru cetățeni și fonduri europene de sute de milioane de euro, lovite la interval de zile, fiecare reacționând după ce paguba s-a produs deja.
Un tipar, nu un accident
Un singur incident poate fi ghinion. Două incidente într-o singură săptămână, la două instituții diferite, cu roluri critice pentru economie și pentru administrarea fondurilor europene, nu mai sunt ghinion — sunt simptom.
Întrebarea pe care ar trebui să și-o pună orice decident politic nu este „cine ne-a atacat de data asta”, ci „de ce nu am știut noi înainte de atacator unde eram vulnerabili”. Pentru că răspunsul, de cele mai multe ori, e simplu și incomod: pentru că nimeni nu a testat serios acele sisteme înainte să fie nevoit.
Securitatea cibernetică nu e un domeniu în care poți improviza. Presupune audituri periodice, teste de penetrare făcute de profesioniști independenți, actualizări constante, monitorizare activă și, mai ales, oameni pregătiți care înțeleg atât tehnologia, cât și riscul. Or, în prea multe instituții publice din România, departamentele IT nu sunt construite pe criterii de competență, ci pe alte criterii — apropiere politică, relații, „loialitate” față de cine ocupă temporar un scaun de decizie. Rezultatul e previzibil: oameni puși în funcții tehnice critice fără pregătirea necesară pentru a le ocupa, într-un domeniu în care o singură configurare greșită sau o singură vulnerabilitate netratată poate costa sute de milioane de lei și poate paraliza servicii de care depind milioane de cetățeni.
Nu e o teorie abstractă. Este exact ce s-a întâmplat la ANCPI și la MIPE, în aceeași săptămână.
Testul pe care nimeni nu vrea să-l dea
Dacă departamentele IT din ministerele și agențiile statului ar fi evaluate serios, printr-un audit independent făcut de un profesionist în domeniul cyberint, cu simulări reale de atac, suspiciunea multor oameni din industrie este că un procent semnificativ dintre persoanele aflate azi în funcții tehnice critice nu ar trece testul. Nu pentru că nu ar fi capabile de învățare, ci pentru că nu au fost niciodată selectate și evaluate pe baza competenței reale, ci pe alte criterii.
Asta nu înseamnă că soluția e „să dăm vina pe angajați”. Responsabilitatea reală e mai sus: la nivelul deciziei politice care a permis, an de an, ca infrastructura critică digitală a statului să fie administrată reactiv, nu preventiv. La nivelul bugetelor tăiate din securitate cibernetică pentru că „nu se văd” imediat rezultatele, spre deosebire de un drum asfaltat sau o clădire renovată. La nivelul lipsei de curaj de a impune audituri obligatorii, independente și publice pentru toate sistemele care gestionează date sau bani ai cetățenilor.
DNSC și Cyberint nu sunt un plan de rezervă, sunt ultima linie
Directoratul Național de Securitate Cibernetică (DNSC) și structurile de tip Cyberint fac o treabă esențială — dar rolul lor firesc este să sprijine prevenția și să răspundă la incidente, nu să fie singura plasă de siguranță a unui sistem care nu s-a protejat singur din start. Când o instituție așteaptă ca DNSC să vină să stingă incendiul după ce acesta a izbucnit deja, înseamnă că întreaga logică de securitate a fost inversată: reactivă în loc de preventivă.
Un stat serios nu își lasă infrastructura critică — cadastru, fonduri europene, sănătate, energie, sisteme fiscale — în mâinile hazardului, sperând că, dacă se întâmplă ceva, „vine cineva să repare”. Un stat serios investește în prevenție, testează constant, plătește competitiv oamenii cu adevărat calificați în securitate cibernetică — și nu îi lasă să plece în privat pentru salarii de trei-patru ori mai mari — și tratează fiecare atac reușit ca pe un eșec de sistem care trebuie corectat, nu doar comunicat.
Concluzie: responsabilitatea nu se deleagă
Atacurile de la ANCPI și MIPE nu sunt povești izolate despre un hacker oportunist din India sau despre o aplicație care „a picat”. Sunt un test de stres pentru toată arhitectura de securitate cibernetică a statului român — un test pe care instituțiile l-au picat, iar cetățenii și companiile l-au plătit direct, prin tranzacții blocate și servicii indisponibile.
Decidenții politici nu mai pot trata securitatea cibernetică ca pe o linie de buget secundară sau ca pe o problemă „tehnică” pe care o rezolvă altcineva, la nevoie. Infrastructura critică a țării și munca a mii de angajați din sistem depind de decizii luate acum, nu după următorul incident. Până atunci, fiecare atac reușit va continua să confirme același lucru: nu ne-a lipsit noroc. Ne-a lipsit pregătirea.
Surse: Știripesurse.ro — portretul atacatorului ANCPI; Digi24.ro — detalii despre incidentul cibernetic de la MIPE.



