Cum instabilitatea politică din România subminează securitatea cibernetică a instituțiilor statului

În ultimii ani, România a trecut prin tot mai multe atacuri cibernetice asupra unor instituții publice esențiale, de la Cadastru până la ministere, exact în perioada în care partidele politice se luptă pentru putere, iar guvernele cad unul după altul. Nu este o coincidență. Securitatea cibernetică a unui stat nu se construiește doar din firewall-uri și audituri tehnice, ci și din stabilitate instituțională, bugete predictibile și decizii politice coerente. Când politica devine haotică, apărarea cibernetică a țării se resimte direct, iar consecințele ajung, mai devreme sau mai târziu, la fiecare cetățean care își ține datele, banii sau relația cu statul într-un cont online.

Un sistem de apărare cibernetică desenat corect pe hârtie, dar fragmentat în realitate

Din 2023, România are o lege dedicată securității și apărării cibernetice, Legea 58/2023, care împarte responsabilitățile între un adevărat amalgam de instituții. CSAT coordonează la vârf Sistemul Național de Securitate Cibernetică, COSC reunește la nivel operațional serviciile speciale și ministerele cheie, DNSC gestionează spațiul cibernetic civil, iar SRI rămâne autoritatea națională pentru cyber intelligence. Pe hârtie, arhitectura pare completă. În practică, granițele de competență sunt neclare, iar atunci când se produce un incident important, rareori se știe cu adevărat cine răspunde public și cine trage linia. Nu întâmplător, singurul oficial care a explicat public recentele atacuri asupra unor instituții ale statului a fost directorul DNSC, Dan Cîmpean, care a ținut să precizeze că incidentele de la Cadastru, de la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și clonarea site-ului ghișeu.ro „sunt niște incidente necorelate”. O asemenea fragmentare instituțională nu apare din senin, ci este rezultatul unor compromisuri politice succesive, în care fiecare guvernare a adăugat câte o structură nouă, fără să elimine vreuna dintre cele vechi.

Bani publici, cifre tot mai ascunse

Transparența bugetară este un alt indicator al modului în care politica tratează securitatea cibernetică. DNSC a cheltuit, doar în 2024, peste 40 de milioane de lei, dintre care peste 23 de milioane s-au dus pe salarii, însă valorile exacte nu mai sunt făcute publice din 2023. Într-un domeniu în care resursa umană calificată este rară și scumpă, lipsa de transparență privind salarizarea și investițiile ridică întrebări legitime: sunt banii alocați eficient, sau bugetul urmează mai degrabă logica cine are relații bune cu guvernul de moment decât nevoile reale de apărare cibernetică? Fără control public real asupra acestor cifre, deciziile de finanțare rămân vulnerabile la negocieri politice de culise, nu la o strategie națională coerentă și verificabilă.

Alegerile din 2024, momentul în care vulnerabilitatea a devenit vizibilă pentru toată lumea

Cel mai clar exemplu al modului în care politicul și securitatea cibernetică s-au ciocnit direct este scrutinul prezidențial din noiembrie 2024. Documente declasificate de CSAT la începutul lunii decembrie 2024 arătau că atacurile cibernetice asupra infrastructurii electorale au continuat susținut chiar în ziua alegerilor și în noaptea de după. La scurt timp, Comisia Europeană a deschis o procedură oficială împotriva TikTok, invocând suspiciuni de interferență și manipulare a opiniei publice în campania electorală din România, iar rezultatul primului tur al alegerilor a fost anulat, un precedent fără egal în istoria recentă a Uniunii Europene. Dincolo de disputele politice ulterioare despre cine a avut sau nu dreptate, episodul a scos la iveală un adevăr incomod: instituțiile responsabile cu monitorizarea și alertarea timpurie au reacționat abia după ce fenomenul scăpase de sub control, iar informațiile despre amenințare au ajuns în spațiul public filtrate prin lupta politică, nu printr-o comunicare instituțională clară și la timp.

Instabilitatea guvernamentală, un risc de securitate în sine

Criza politică nu s-a oprit în 2024. Căderea guvernului Bolojan printr-o moțiune de cenzură și avertismentele venite de la agenții de rating precum Fitch și S&P Global cu privire la riscurile fiscale generate de instabilitate arată cât de fragilă rămâne guvernarea românească. Fiecare schimbare de guvern înseamnă, în mod inevitabil, schimbarea consilierilor pe probleme de securitate națională care conduc sau coordonează structuri precum COSC, întârzieri în numirile de conducere și reașezări de priorități bugetare. Nu întâmplător, DNSC se află abia acum, în 2026, în procesul de elaborare a unei noi strategii naționale de securitate cibernetică, cerând opinia publicului printr-un chestionar, semn că strategia anterioară a rămas în urma realității amenințărilor. Într-un domeniu în care viteza de reacție contează la fel de mult ca soluțiile tehnice, o clasă politică prinsă permanent în propriile crize nu poate oferi instituțiilor de securitate cibernetică nici predictibilitatea, nici continuitatea de care au nevoie.

Cine plătește, de fapt, prețul

La finalul lanțului de decizii politice și instituționale se află, mereu, cetățeanul. Atunci când baza de date a Cadastrului este spartă și informațiile ajung pe forumuri de hackeri, atunci când un minister este vizat de un atac cibernetic sau când un site guvernamental precum ghișeu.ro este clonat, cei afectați direct sunt oamenii care își depun actele, își plătesc taxele sau își gestionează proprietățile online. România se află, în plus, pe flancul estic al NATO, într-un context regional tensionat, marcat inclusiv de incidente cu drone doborâte în spațiul aerian național. Într-un asemenea peisaj, o apărare cibernetică fragmentată și subfinanțată nu mai este doar o problemă administrativă internă, ci devine o vulnerabilitate cu potențial impact asupra credibilității țării ca partener european și euroatlantic.

Ce ar trebui să se schimbe

Nu lipsesc legile, instituțiile sau specialiștii; lipsește, în schimb, voința politică de a lăsa securitatea cibernetică să funcționeze după o logică tehnică, previzibilă și transparentă, în afara ciclurilor electorale. Ar fi nevoie de o autoritate cu responsabilitate clară și unică, de bugete publice și verificabile, de numiri bazate pe competență și nu pe apartenență politică, și de o comunicare instituțională promptă și coerentă atunci când se produce un incident, în loc de mesaje contradictorii transmise în graba unei conferințe de presă. Până atunci, fiecare criză politică de la București va continua să lase urme și în spatele ecranelor, acolo unde se joacă, de fapt, o parte tot mai importantă a siguranței naționale.